Inside my life – Episodul 1

Atunci cand eram mica si oamenii ma intrebau “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” cu siguranta nu le-am raspuns nici “Consultant de imagine“, nici “Stilist vestimentar“. Mama ma tundea mereu baieteste si avand un frate mai mare oricum, va puteti imagina ca stilul meu vestimentar in copilarie era departe de copii-vedeta de acum.

Mi-aduc aminte ca eram in scoala gimnaziala si am mers cu parintii la un botez sau petrecere asemanatoare, poate chiar cununie civila, pentru ca am mers acolo dupa scoala si pe atunci deja nu se mai invata sambata. Acel eveniment a ramas in istorie ca cea mai mare trauma din viata mea de copil.

Acum imaginati-va un eveniment de acest gen, unde toata lumea era imbracata frumos, pieptanata, parfumata, aranjata. O sa va spun atat: eu purtam tenesi, pantaloni scurti bleumarine, din bumbac si un tricou polo in dungi orizontale colorate, care pe deasupra mai era si murdar. Cum va povesteam mai devreme, eram tunsa baieteste si eram si slaba ca un biscuite in dunga. In afara de o pereche de cercei din aur, totul imi trada identitatea. Ca si cum toate astea nu ar fi fost de ajuns pentru o fetita de 7-8 ani, acum imaginati-va ca la acelasi eveniment (unde eu eram nepoata sarbatoritilor) mai exista o alta fetita, putin mai mica, pe la vreo 6 ani – fata nasilor. Ei bine, acum urmeaza cireasa de pe tort! Fetita in cauza, pe numele ei Raluca, purta o clasica si adorabila rochita roz cu volane, genul acela de “printesa”, avea pampoane in par si pantofiori de lac! Pe langa asta, mama ei o mai si daduse cu ruj pe buze – doar asa, de “fun”.

A fost cea mai mare umilinta din viata mea. M-am simtit pur si simplu oribil. Mi-am detestat mama pentru ca ma luase acolo asa, ca si cum nu as fi contat, imbracata in hainele de peste zi, la o petrecere unde era o mica printesa roz care imi calca pe suflet cu pantofiorii ei de lac. Si sa nu credeti ca nu aveam cu ce.. nu, nu despre asta e vorba! Aveam cu ce, dar pur si simplu mama s-a gandit ca “nu conteaza”.

Partea buna a povestii este ca aceea a fost singura data din viata mea cand am fost “under dressed”. Chiar fara sa ma gandesc vreodata la meseria de fashion stylist, faceam din fiecare iesire din casa o adevarata parada de moda. Chiar si jocurile mele, in casa, insemnau tot analiza garderobei (mamei mele), probat pantofi cu toc (ai mamei mele) si scotocit dupa esarfele de matase care erau puse la loc de cinste in sifonier.

Apropos… v-am spus ca la varsta de 2 ani parintii m-au gasit in chiuveta de la baie, in fata oglinzii, dandu-ma cu ruj?

Cu asa antecedente, chiar nu e de mirare ca n-am avut nevoie de lectii de make-up sau de stil vestimentar – pur si simplu de undeva din interiorul meu, pasiunea pentru imagine, pentru felul cum arat (eu si toti ceilalti oameni pe care ii cunosteam indeaproape) a iesit la suprafata si s-a asezat pe locul ei de drept, ca meserie, ca vocatie – daca vreti sa fiu sincera pe deplin!

Pana la 14 ani aveam o garderoba de invidiat si eram chiar un trendsetter printre prietenele mele de la bloc. O intamplare funny: (noi eram multi copii pe strada, proportie egala baieti/fete, pentru ca suntem din generatiile de familii cu doi copii, baiat si fata, cu diferenta de varsta de aproximativ doi ani intre frati – si evident parinti tineri). Se face ca mama mi-a cumparat – la insistentele mele – o pereche de ghete negre, putin peste glezna, cu sireturi “in x”, cu catarame aurii si atentie – cu trei centimetri de toc! TREI CENTIMETRI DE TOC! Nu mai stiu cati ani aveam, dar eram mica – poate clasa a sasea?! Evident ca m-am laudat cu ele la toate prietenele mele de pe strada, eram singura care avea asa ceva, erau visul tuturor si eu defilam mandra si fericita incaltata cu minunatele mele ghete. A doua zi, prietena mea si vecina de deasupra, Roxi – avea o pereche de ghete identice! (la vremea aceea m-am suparat, dar acum mustacesc pe ascuns – va dati seama ce compliment mi-a facut Roxi, fara sa vrea!)

Acum, pregatiti-va , pentru ca o sa va povestesc momentul “zero” pentru definirea stilului meu vestimentar, pentru relatia mea (de amor) cu shopping-ul, despre “prima data” cand am avut un personal shopper, un buget inimaginabil pentru shopping, despre primul meu makeover total, despre prima data cand m-am reinventat cu ajutorul hainelor, coafurii si machiajului. Inca nu implinisem 14 ani.

Eram la Roma. Nu pentru prima oara, dar avea sa fie prima oara cand conta. Era inceputul vacantei de vara – am stat in Italia toata vacanta, adica 3 luni. Nasa mea de botez, Mariana (clasic, nu?), o lady moderna in adevaratul sens al cuvantului, ma chemase la ea pe perioada vacantei, ca sa petrecem si noi timp impreuna – locuind in tari diferite ne vedeam foarte, foarte rar.

Am plecat ca o ratusca cea urata si m-am intors ca o lebada, radiind din toti porii. M-a chemat fara bagaje. O sa va spun doar ca m-am intors cu trei valize mari, nu din acelea pentru bagaj de mana. In 3 luni am facut shopping cat pentru o viata intreaga, am trecut prin toate starile pozitive posibile in ceea ce priveste innoirea garderobei si crearea unei identitati vestimentare si personale, pentru ca, evident – o data cu hainele noi – totul a devenit nou!

Dupa prima luna de zile deja vorbeam limba italiana fluent, imi cumparasem mai multe perechi de pantofi cu toc, trecusem pe la salonul de coafura pentru o atingere de soare tipic italiana – suvite blonde “colpi del sole”, apoi a urmat o luna intreaga de mers la mare, la plaja, astfel ca inainte sa plec eram perfecta pentru celebra replica a iubitei Coco Chanel:

“Why be silver, when we can be gold?”

 Pe langa schimbarea exterioara, vizibila atat de usor, in aceste trei luni am avut parte si de un mentorat excelent, care mi-a servit drept educatie, exemplu, tel, lectie de viata si amintire de neuitat. Atunci si acolo mi-am format de fapt gusturile, acolo m-am indragostit iremediabil de moda, acolo am devenit gurmanda, acolo am primit cele mai pretioase sfaturi de beauty, acolo am inceput sa ma descopar si sa ma iubesc si tot acolo am descoperit ce inseamna feminitatea si cat de importanta este forta unei femei.

La aeroport in Bucuresti, la intoarcere, nimeni din familia mea nu m-a recunoscut.

Acum stiti.
Acum stiti cum am inceput sa devin cine sunt azi, consultantul de imagine care iubeste oamenii si intelege de ce o haina poate conta atat de mult!

Cu drag,
Mariana Romanica

 

Comments

comments